Antonioni

Acum cateva zile am vazut Professione Reporter, Zabriskie Point, L'Eclisse si revazut Blowup, toate ale lui Antonioni. Au an uneasiness in montaj, in desfasurarea actiunii, in jocul actorilor, in cadrele luuungi (care te pun la incercare, ca si ale lui Visconti din Moarte la Venetia).

Stranietatea asta, alienarea, nu stiu cum s-o numesc, cred ca vine dintr-o neliniste totala legata de existenta, sensul ei, alegeri etc. Personajele mi se par niste intelectuali care se joaca pe ei insisi. Nu se pun in scena, nu pozeaza -ar fi prea ieftin-, nu sunt ca niste prostute care isi trec degetul prin bucle in speranta ca vor fi vazute si admirate...ci mai degraba se joaca pe sine pt ca se cauta pe sine, incearca sa gaseasca tonul potrivit, actiunea potrivita pt ei. Incearca sa se pozitioneze existential, sa se contureze. Toti se joaca, si partenerul preferat e moartea. Toti sunt aproape nevrotici, parca se zbate ceva nestapanit in ei dar atat. La final simt ca nimic nu e mai clar, mai sigur, mai de incredere. Probabil din cauza zbaterii asteia fara final, Glenn Close spune in Dangerous Liaisons ca intelectualii sunt "intensely stupid". Intensely din cz zbaterii si stupid pt ca nu ajung la nici o cz "definitiva".

Ca si personajele, la fel se cauta si filmul pe sine. Nu exista poveste, sunt fragmente decupate din vietile personajelor, n-au inceput si final (decat grosso modo), nu au determinarea din filmele obisnuite. Filmele lui sunt complet in afara cinematografului conventional ca te si-ntrebi cum de-au fost facute (a se citi finantate).

Scena preferata din Zabriskie Point: scena de dragoste din desert, pare ca totul comunica, totul e posibil, e un moment de gratie. Mi se pare la fel de anticonventional la Antonioni ca oamenii pot comunica, dilema lui nu e legata de singuratatea lor, el e pe un plan mai sus, metafizic.

Scena preferata din Blowup: chitara smulsa din mainile fanilor si abandonata pe strada unde nu mai avea nici o valoare, scoasa din context. Mi-a adus aminte de Sweet & Lowdown si Sean Penn care - cleptoman - fura o scrumiera si o arunca apoi pe strada, dupa ce o priveste ca pe cel mai straniu lucru pe care l-a vazut in viata lui, in totala lipsa de recunoastere. Dar la Antonioni chitara nu e luata din impuls nefiltrat, tot ce se-ntampla e o chitara smulsa si apoi abandonata, totul e o lupta pt o farama de sens dar nimic nu se leaga...