A single man - a boring man

Primul film al lui Tom Ford ii seamana leit: batos, pedant, cu mult stil, hedonist, fara sa treaca de zona confortului desi are pretentii c-o face.

Se vrea povestea dramei pe care o traieste Colin Firth:  moartea partenerului de viata. De fapt primim o bijuterie stilistica si, ca orice bijuterie, ne pastreaza la suprafata. Privitorul e marcat de filigranul si minutia fiecarui detaliu si uita motivul anxietatii. Deci probabilitatea sa avem revelatia finititudinii si fragilitatii privind o bijuterie e zero. Initiativa fordiana e auto-anulanta, iar premisele gresite. Firth traieste intr-un cocon magnific (casa impecabila, haine impecabile, barbati bronzati impecabil cu pectorali sculptati etc, etc), dar e un univers al obiectelor frumoase si atat. Suna a gol. Frumosul, in starea lui cea mai de jos: dragutul, dragalasul, finutul, e rege. Confortul e valoarea suprema. Colin Firth ajunge sa ne amuze pana si in pregatirea sinuciderii. Lasa o nota despre cum sa-i fie legata cravata "pe ultimul drum": in nod Windsor. Nu-si gaseste pozitia cea mai confortabila in care sa-si traga un glont in cap. Tom Ford e ca o florareasa. Iubeste florile. Dar faptul ca traieste printre ele, inconjurat de frumosul pe care-l vinde, nu-i asigura atingerea vreunui nivel artistic oarecare. Comparatia cu florareasa nu e intamplatoare, Ford chiar are o sensibilitate tipic feminina, dar doar atat.

Firth si Julianne Moore sunt bineinteles foarte buni. Firth balanseaza intre apolinic si dionisiac, trece cu usurinta de la raceala si distanta, la o apropiere si caldura care-ti taie respiratia. Moore e grafica si retinuta sau foarte feminina si pasionala. Simti in fiecare gros plan cat de delicata si vulnerabila e.

A Single Man, ca idee si maniera, seamana mult cu The Hours, dar e de cateva ori mai slab.

Lectie de caracter

-Elisabeth Leonskaja la Ateneu pe 8 aprilie, concertele nr. 1&2 pentru pian si orchestra de Brahms-

Am mers pentru nume si pentru ca (aproape) a fost  pupila/prietena lui Sviatoslav Richter. Doamna Leonskaja a interpretat muzica sferelor foarte retinut, introspectiv fara sa fie autista, foarte serios, neliric. Deloc hedonista, deloc post-moderna. N-a facut parada de o expresivitate exagerata si facila.

La final n-am putut sa strig "bravo!". Cred ca n-avea nevoie si nu-si dorea. Prin arta ei ne spunea: abtineti-va de la expresia bruta, nu va exteriorizati, exhibati, la limita exhibiotionati placerea, fie ea si brahmsiana. E vulgar. Interiorizati si sublimati intr-un alt sens starile. Fata ei spunea acelasi lucru. Seamana cu Charlotte Rampling, cu pometi proeminenti, mandibula de asemenea, ochi albastri reci si ucigatori, parul drept dar cu un anumit volum. Toate proportiile erau sculpturale.

Ca la orice concert mare, n-a fost bis. O sala intreaga a plecat acasa transfigurata de Brahms. Cine spune ca arta mare nu creeaza caractere s-a razgandit pe 8 aprilie.

Ces nymphes, je les veux perpetuer

Primul spectacol la opera: L'apres-midi d'un faune...am mers cu scoala prin clasa a cincea...am plecat inca "assoupi(e) de sommeils touffus", dar revelatia era f aproape.
Probabil profa care ne-a dus nu stia nici poemul lui Mallarme, nici muzica lui Debussy si nici interpretarea controversata a lui Nijinski...sau poate n-o creditez suficient...poate intr-un elan de o poezie neobisnuita unei profe de bio a incercat sa ne ofere o lectie/explicatie subversiva/sublimata artistic si nu din registrul familiar ei...ar fi mai interesant daca a fost asa...if so, plecaciuni!