Primul film al lui Tom Ford ii seamana leit: batos, pedant, cu mult stil, hedonist, fara sa treaca de zona confortului desi are pretentii c-o face.
Se vrea povestea dramei pe care o traieste Colin Firth: moartea partenerului de viata. De fapt primim o bijuterie stilistica si, ca orice bijuterie, ne pastreaza la suprafata. Privitorul e marcat de filigranul si minutia fiecarui detaliu si uita motivul anxietatii. Deci probabilitatea sa avem revelatia finititudinii si fragilitatii privind o bijuterie e zero. Initiativa fordiana e auto-anulanta, iar premisele gresite. Firth traieste intr-un cocon magnific (casa impecabila, haine impecabile, barbati bronzati impecabil cu pectorali sculptati etc, etc), dar e un univers al obiectelor frumoase si atat. Suna a gol. Frumosul, in starea lui cea mai de jos: dragutul, dragalasul, finutul, e rege. Confortul e valoarea suprema. Colin Firth ajunge sa ne amuze pana si in pregatirea sinuciderii. Lasa o nota despre cum sa-i fie legata cravata "pe ultimul drum": in nod Windsor. Nu-si gaseste pozitia cea mai confortabila in care sa-si traga un glont in cap. Tom Ford e ca o florareasa. Iubeste florile. Dar faptul ca traieste printre ele, inconjurat de frumosul pe care-l vinde, nu-i asigura atingerea vreunui nivel artistic oarecare. Comparatia cu florareasa nu e intamplatoare, Ford chiar are o sensibilitate tipic feminina, dar doar atat.
Firth si Julianne Moore sunt bineinteles foarte buni. Firth balanseaza intre apolinic si dionisiac, trece cu usurinta de la raceala si distanta, la o apropiere si caldura care-ti taie respiratia. Moore e grafica si retinuta sau foarte feminina si pasionala. Simti in fiecare gros plan cat de delicata si vulnerabila e.
A Single Man, ca idee si maniera, seamana mult cu The Hours, dar e de cateva ori mai slab.
Se afișează postările cu eticheta Filme. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Filme. Afișați toate postările
duminică, 25 aprilie 2010
sâmbătă, 6 februarie 2010
Guido, Guido!
Nine - un film dizgratios
Guido, interpretat de Daniel-Day Lewis, e un regizor in criza existentiala care nu reuseste sa-si echilibreze alegerile si sa-si regaseasca inspiratia pentru un nou film.
Desi e musical, adica multa muzica si dans...
Desi e o copie (fara imaginatie) a lui 8 1/2 (Fellini), deci cu multe femei gratioase per se (Nicole Kidman, Marion Cotillard, Penelope Cruz, Judi Dench, Kate Hudson, Sophia Loren, Stacy Ferguson)...
Desi..., desi..., filmul e un "flops", vorba personajelor care se refera la ultimele filme ale lui Guido, si n-are nici un fel de gratie. E mai mult decat mediocru si isi propune sa macelareasca actrite bune. Singurele care si-au gasit relativ ritmul au fost Penelope Cruz si Kate Hudson.
Daca ma refer la replici, sunt suportabile doar cele preluate din 8 1/2.
Muzica este oribil de simpla, suna foarte asemanator in ritm, culoare si frazare cu "Chicago". Partile muzicale sunt lungite inexplicabil pana in punctul in care incepi sa te foiesti in scaun si sa ridici mainile in semn de exasperare. Textul melodiilor parca e luat din cantecele pentru adolescenti, cu declaratii simple si siropoase. In plus, filmul e inundat de french can-can si multe femei cu pene roz lipite prin toate partile corpului. Nu vad rostul prezentelor "penate".
Statement-ul cel mai puternic: la joie de vivre, asta-i tot ce-avem nevoie si ce pot ei sa ne ofere. Fals, Nine nu-ti provoaca nici macar un zambet, doar un rictus de neplacere.
Raman cu intrebarea: de ce sa faci un musical dupa 8 1/2?
Recomandare: de nevazut.
Guido, interpretat de Daniel-Day Lewis, e un regizor in criza existentiala care nu reuseste sa-si echilibreze alegerile si sa-si regaseasca inspiratia pentru un nou film.
Desi e musical, adica multa muzica si dans...
Desi e o copie (fara imaginatie) a lui 8 1/2 (Fellini), deci cu multe femei gratioase per se (Nicole Kidman, Marion Cotillard, Penelope Cruz, Judi Dench, Kate Hudson, Sophia Loren, Stacy Ferguson)...
Desi..., desi..., filmul e un "flops", vorba personajelor care se refera la ultimele filme ale lui Guido, si n-are nici un fel de gratie. E mai mult decat mediocru si isi propune sa macelareasca actrite bune. Singurele care si-au gasit relativ ritmul au fost Penelope Cruz si Kate Hudson.
Daca ma refer la replici, sunt suportabile doar cele preluate din 8 1/2.
Muzica este oribil de simpla, suna foarte asemanator in ritm, culoare si frazare cu "Chicago". Partile muzicale sunt lungite inexplicabil pana in punctul in care incepi sa te foiesti in scaun si sa ridici mainile in semn de exasperare. Textul melodiilor parca e luat din cantecele pentru adolescenti, cu declaratii simple si siropoase. In plus, filmul e inundat de french can-can si multe femei cu pene roz lipite prin toate partile corpului. Nu vad rostul prezentelor "penate".
Statement-ul cel mai puternic: la joie de vivre, asta-i tot ce-avem nevoie si ce pot ei sa ne ofere. Fals, Nine nu-ti provoaca nici macar un zambet, doar un rictus de neplacere.
Raman cu intrebarea: de ce sa faci un musical dupa 8 1/2?
Recomandare: de nevazut.
joi, 31 decembrie 2009
Antonioni
Acum cateva zile am vazut Professione Reporter, Zabriskie Point, L'Eclisse si revazut Blowup, toate ale lui Antonioni. Au an uneasiness in montaj, in desfasurarea actiunii, in jocul actorilor, in cadrele luuungi (care te pun la incercare, ca si ale lui Visconti din Moarte la Venetia).
Stranietatea asta, alienarea, nu stiu cum s-o numesc, cred ca vine dintr-o neliniste totala legata de existenta, sensul ei, alegeri etc. Personajele mi se par niste intelectuali care se joaca pe ei insisi. Nu se pun in scena, nu pozeaza -ar fi prea ieftin-, nu sunt ca niste prostute care isi trec degetul prin bucle in speranta ca vor fi vazute si admirate...ci mai degraba se joaca pe sine pt ca se cauta pe sine, incearca sa gaseasca tonul potrivit, actiunea potrivita pt ei. Incearca sa se pozitioneze existential, sa se contureze. Toti se joaca, si partenerul preferat e moartea. Toti sunt aproape nevrotici, parca se zbate ceva nestapanit in ei dar atat. La final simt ca nimic nu e mai clar, mai sigur, mai de incredere. Probabil din cauza zbaterii asteia fara final, Glenn Close spune in Dangerous Liaisons ca intelectualii sunt "intensely stupid". Intensely din cz zbaterii si stupid pt ca nu ajung la nici o cz "definitiva".
Ca si personajele, la fel se cauta si filmul pe sine. Nu exista poveste, sunt fragmente decupate din vietile personajelor, n-au inceput si final (decat grosso modo), nu au determinarea din filmele obisnuite. Filmele lui sunt complet in afara cinematografului conventional ca te si-ntrebi cum de-au fost facute (a se citi finantate).
Scena preferata din Zabriskie Point: scena de dragoste din desert, pare ca totul comunica, totul e posibil, e un moment de gratie. Mi se pare la fel de anticonventional la Antonioni ca oamenii pot comunica, dilema lui nu e legata de singuratatea lor, el e pe un plan mai sus, metafizic.
Scena preferata din Blowup: chitara smulsa din mainile fanilor si abandonata pe strada unde nu mai avea nici o valoare, scoasa din context. Mi-a adus aminte de Sweet & Lowdown si Sean Penn care - cleptoman - fura o scrumiera si o arunca apoi pe strada, dupa ce o priveste ca pe cel mai straniu lucru pe care l-a vazut in viata lui, in totala lipsa de recunoastere. Dar la Antonioni chitara nu e luata din impuls nefiltrat, tot ce se-ntampla e o chitara smulsa si apoi abandonata, totul e o lupta pt o farama de sens dar nimic nu se leaga...
Stranietatea asta, alienarea, nu stiu cum s-o numesc, cred ca vine dintr-o neliniste totala legata de existenta, sensul ei, alegeri etc. Personajele mi se par niste intelectuali care se joaca pe ei insisi. Nu se pun in scena, nu pozeaza -ar fi prea ieftin-, nu sunt ca niste prostute care isi trec degetul prin bucle in speranta ca vor fi vazute si admirate...ci mai degraba se joaca pe sine pt ca se cauta pe sine, incearca sa gaseasca tonul potrivit, actiunea potrivita pt ei. Incearca sa se pozitioneze existential, sa se contureze. Toti se joaca, si partenerul preferat e moartea. Toti sunt aproape nevrotici, parca se zbate ceva nestapanit in ei dar atat. La final simt ca nimic nu e mai clar, mai sigur, mai de incredere. Probabil din cauza zbaterii asteia fara final, Glenn Close spune in Dangerous Liaisons ca intelectualii sunt "intensely stupid". Intensely din cz zbaterii si stupid pt ca nu ajung la nici o cz "definitiva".
Ca si personajele, la fel se cauta si filmul pe sine. Nu exista poveste, sunt fragmente decupate din vietile personajelor, n-au inceput si final (decat grosso modo), nu au determinarea din filmele obisnuite. Filmele lui sunt complet in afara cinematografului conventional ca te si-ntrebi cum de-au fost facute (a se citi finantate).
Scena preferata din Zabriskie Point: scena de dragoste din desert, pare ca totul comunica, totul e posibil, e un moment de gratie. Mi se pare la fel de anticonventional la Antonioni ca oamenii pot comunica, dilema lui nu e legata de singuratatea lor, el e pe un plan mai sus, metafizic.
Scena preferata din Blowup: chitara smulsa din mainile fanilor si abandonata pe strada unde nu mai avea nici o valoare, scoasa din context. Mi-a adus aminte de Sweet & Lowdown si Sean Penn care - cleptoman - fura o scrumiera si o arunca apoi pe strada, dupa ce o priveste ca pe cel mai straniu lucru pe care l-a vazut in viata lui, in totala lipsa de recunoastere. Dar la Antonioni chitara nu e luata din impuls nefiltrat, tot ce se-ntampla e o chitara smulsa si apoi abandonata, totul e o lupta pt o farama de sens dar nimic nu se leaga...
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Le charme discret de la bourgeoisie
Pentru cine simte nevoia unui pahar cu apa rece turnat peste capetele noastre de imburgheziti iremediabili, e de recomandat Le charme discret...
Incredibil cum se joaca Bunuel cu asteptarile noastre nu doar cinefile, ci de bun simt (ahh, bunul simt/simtul comun)...ne deconstruieste fiecare asteptare de obisnuiti cu cele lumesti, dusi de-acasa...La un restaurant dau peste un priveghi, merg la o cafenea ramasa fara ceai si fara cafea (si nu e Romania), un militar care ar trebui sa flirteze cu burghezele filmului le povesteste cum si-a ucis tatal, la o cina ambasadorul Republicii Miranda o impusca pe gazda (dar e doar un vis) etc.
Tot filmul e o "cavalcada" de vise sangeroase cu fantome care nu reusesc sa impresioneze pe nimeni...personajele sunt burghezi perfecti, mai mult decat perfecti: nevasta prinsa inseland nu e pedepsita, nu vezi scene etc...high middle class-ul pastreaza aparentele in orice situatie...poarta numai discutii de o superficialitate stupefianta (cand o vezi in film, pt ca daca incepi sa te gandesti la discutiile din pauza de pranz, ba chiar la cele cu amicii, nimic nu mai atinge stupefiantul) dar turnate in forma unei politeti de o rotunjime nestirbita; cand sunt amenintati cu arma nu fac scene, nu se isterizeaza, isi pastreaza fetele de burghezi imperturbabili.
Incredibil cum se joaca Bunuel cu asteptarile noastre nu doar cinefile, ci de bun simt (ahh, bunul simt/simtul comun)...ne deconstruieste fiecare asteptare de obisnuiti cu cele lumesti, dusi de-acasa...La un restaurant dau peste un priveghi, merg la o cafenea ramasa fara ceai si fara cafea (si nu e Romania), un militar care ar trebui sa flirteze cu burghezele filmului le povesteste cum si-a ucis tatal, la o cina ambasadorul Republicii Miranda o impusca pe gazda (dar e doar un vis) etc.
Tot filmul e o "cavalcada" de vise sangeroase cu fantome care nu reusesc sa impresioneze pe nimeni...personajele sunt burghezi perfecti, mai mult decat perfecti: nevasta prinsa inseland nu e pedepsita, nu vezi scene etc...high middle class-ul pastreaza aparentele in orice situatie...poarta numai discutii de o superficialitate stupefianta (cand o vezi in film, pt ca daca incepi sa te gandesti la discutiile din pauza de pranz, ba chiar la cele cu amicii, nimic nu mai atinge stupefiantul) dar turnate in forma unei politeti de o rotunjime nestirbita; cand sunt amenintati cu arma nu fac scene, nu se isterizeaza, isi pastreaza fetele de burghezi imperturbabili.
vineri, 25 decembrie 2009
A Clockwork Orange
Doo-dloo-doo-doo-doo-doo/Doo-dloo-doo-doo-doo-doo...
I'm singing in the rain/Just singing in the rain/What a glorious feelin'/I'm happy again/
I'm laughing at clouds/So dark up above/The sun's in my heart/And I'm ready for love [...]
For a very long time I couldn't re-watch A Clockwork Orange (CO) because of the violence in it. Also, another loss, if I may call it thus, I couldn't listen to Singin' in the rain without thinking of the violent scenes in CO. I guess I was conditioned as Alex had been with the "Ludwig Van"'s [as he calls very familiarly Beethoven] 9th. For some months now I have begun to associate Singin' in the rain with another recollection and 2 days ago I saw Singin' in the rain and enjoyed it.
Feeling I was completely cured, I succumbed to my desire to re-watch A Clockwork Orange tonight. (I know, a perfect choice for the Christmas night!) And what a "feast" it has been!
I think I'll listen to some Beethoven now! The 4th movement of the 9th, I reckon.
PS: Even the doorbell sounds Beethoven like in this movie...very smart the idiosyncrasy violence-classical music...a million years' guess!
PS2: As an anti-violence art piece, I feel that CO is far better than Natural
Born Killers, much smarter and sick...And I guess is not only anti-violence but also pro-classical formation and not so much into pop art (which is all around in the film)...sorry for speakin' so bluntly in pros and cons.
I'm singing in the rain/Just singing in the rain/What a glorious feelin'/I'm happy again/
I'm laughing at clouds/So dark up above/The sun's in my heart/And I'm ready for love [...]
For a very long time I couldn't re-watch A Clockwork Orange (CO) because of the violence in it. Also, another loss, if I may call it thus, I couldn't listen to Singin' in the rain without thinking of the violent scenes in CO. I guess I was conditioned as Alex had been with the "Ludwig Van"'s [as he calls very familiarly Beethoven] 9th. For some months now I have begun to associate Singin' in the rain with another recollection and 2 days ago I saw Singin' in the rain and enjoyed it.
Feeling I was completely cured, I succumbed to my desire to re-watch A Clockwork Orange tonight. (I know, a perfect choice for the Christmas night!) And what a "feast" it has been!
I think I'll listen to some Beethoven now! The 4th movement of the 9th, I reckon.
PS: Even the doorbell sounds Beethoven like in this movie...very smart the idiosyncrasy violence-classical music...a million years' guess!
PS2: As an anti-violence art piece, I feel that CO is far better than Natural
Born Killers, much smarter and sick...And I guess is not only anti-violence but also pro-classical formation and not so much into pop art (which is all around in the film)...sorry for speakin' so bluntly in pros and cons.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
